erezie

Când rostesc cât eşti de frumoasă
se opreşte Lumea
şi nu ştie de unde începe iar.
Nici eu nu pot ca să exprim,
în cuvinte, forma regulată
a legăturii noastre:
un multilater condamnat
de biserică şi stat.
vreau să ştiu: voi arde pe rug
cu gândul că dorinţa mi-a fost un neant
sau ai fi putut apuca-o de vintre
să o sfarmi între coapse?

oamenii, războiul, Hristos

ce rău că peste oameni a trecut războiul...
a tuflit atâtea câmpuri cu flori
sădite cu grijă în sufletele lor,
cu generații de copii zurlii plămădiți
in vreme de pace, de veselie
sub soare și sub lună.

a făcut din zâmbete grimase,
din opaițe lumânări arse,
bocete din bucuriile strigate 
de copiii ce se jucau
în cobul verii, 
iar apoi vâsleau 
în apa sângerie
a râurilor istoriei
care le aduceau părintii
înapoi acasă, plutind inerți
pe față și pe spate.

ce rău că oamenii au cunsocut războiul,
fecioarele violul, cântăreții bocetele,
poienile au cunoscut minele.
câmpurile s-au hrănit cu sânge,
iar oamenii s-au hrănit din câmpuri...

De nu sunteți cuminți,
vă bat cu apocalipsa!, Spunea...
Hristos a băut si bea
multumit din lacrimile celor 
schingiuiti de războaiele credințelor,
și o față mai voioasă
mai grasă, mai frumoasă
apare pe icoane,
în sâmbătă morților.

dacă avem sau nu

o oarecare ieșire

din spaţiul acesta diluat

o poate sti doar

blestematul destin. noi,

prea amorțiţi cu rutina,

rupem ace de sârmă din gard

căutând, iubind, sângerând.

mi-e frică

mi-e frică de femeile frumoase.

ar putea sa ma târască acasă beat,

să mă bată cu picioarele și să mă scuipe,

să râdă de mine și să mă uite

după ușa mereu deschisă de vânt,

iar eu, nătâng, vânăt și înfometat

să strig: m-am îndrăgostit,

sunt beat, mi-e dor, te iubesc,

dă-mi drumul!

Nu şi Da

Îţi amintesc, iubita mea
că tu spuneai şi nu şi da
şi-n fiecare amănunt
mai presărai câte-un sărut
de despărţire sau de amor
dar NU şi DA erau aşa,
de mare zor
in mintea ta,

zău!

chemai taxiul,
nu venea.
venea, nu coborai
să-l iei.
sunam, nu răspundeai
sau mă sunai
şi imi spuneai
"adio, piei!"
sau "tu nu mă suni,
nu mă mai vrei..."

şiii

de la amor superlativ
pe scara noastră de valori
am coborât câteva scări,
după vreo câteva şicane
ca ale iadului cazane,
până la modul conjunctiv,
iar în concretul absolut
tradus
mesajul tău profund tăcut
suna aşa: ânţ, aha
(şi nu şi da).

amintire

mergeam cumplit de greoi
cu barba mea istovitoare
pe sânii tăi
umpluţi de sărutări,
dar nu zgâriam,
ci apăsam ca pădurea
pe cerul ce roteşte sferic
şi auzeam cum
urlai în sinea ta
de spaima unei dorinţe
aprinse.

pentru sărutul tău
am mers îngropat şi orb
ca o râmă
şi am ieşit acolo
unde tocmai ai călcat
sa-ţi gadil talpa
ca tu să râzi
de slăbiciunea mea

Prognoză

acest sfârşit de săptămână,
vremea va fi dureroasă.
va ploua cu apostrofări de sus
şi Dumnezeu va mai rupe o coastă.

altă făptură va trebui să răzbată.
ultima a eşuat.
în acest sfârşit de săptămână
e vreme nefastă...

nu merg la mare,
nu-mi fac program.
...deşi e vorba doar de altă femeie,
acelaşi Adam.

Cuptor

plecă dimineaţa departe.
un strop a-ngheţat în luna april,
dar era deja septembrie afară,
când în mine curgea din Cuptor
cea mai toridă perioadă.

stăteai fragezită de whisky şi amor,
uitându-te fix la un muc de ţigară.
în mine ploua cu note de lemn
aşa cum de foc moare-o vioară;
un strop a-ngheţat în luna april,
iar azi deja e septembrie iară...
în mine curge cea mai caldă perioadă
din luna cuptor. 

Dacă văd aripi

eu,
dacă văd aripi că încearcă să zboare,
le ajut punându-mi spatele
la capetele lor de jos.

aşa le dau lor un rost,
iar mie un mijloc de transport
cu o destinaţie sigură,
dar foarte incomod.

foto: imageemotions.blogspot.com

Azi

azi am împlinit destinul

pe marginea buzelor tale,

am furat puţin din savoarea

de curmale coapte...

azi am împletit câteva cuiburi

de credinţă în părul tău

şi m-am răsfăţat cu taina dulce

a celor două boabe verzi

de rouă edenică

prin care pot lega

salvarea de mine.

azi am jurat pe malurile

coapselor tale

jurământul care îmi dă cheia

adâncurilor calde

şi moi.

azi sunt cel mai jucăus copil

şi cel mai fericit dintre mieii Domnului.

Lunchtime

mă stropeşti cu miros

mă miroşi întreg

mă înghiţi

mă uzi suav

şi mă atingi

cu vârful gustului tău

mă guşti nealungată

mă iei în braţe.

mă laşi să cad,

să plutesc

mă biciuieşti

cu ascunsul

mă cauţi printre sâni

mă trimiţi pe cearşaf

mă aduci înapoi

mă mişti din încheieturi

mă înţepeneşti veşnic

mă adăpi

mă adânceşti în faldurile

nurilor tăi

mi te atingi de ureche

mi te proclami regină

îmi şopteşti matriarhal,

abisal:

it´s lunchtime, baby!

Imponderabil

Toţi trebuie să înţelegem

că suntem înconjuraţi de mizerii,

de flegme lipicioase,

de roţi neoprite din rostogolire,

într-o pantă abruptă, fără sprijin.

trebuie să înţelegem că

moartea nu este un porţelan.

că peste tot

sunt podele ude

care pot distruge vise,

dar şi amintiri;

unde se pot rătăci până şi şoarecii,

în căutarea găurii lor.

trebuie să înţelegem

că avem nevoie de călăuze

care să ne ducă departe

de gratii şi de frig,

de ispite inutile,

de ţinutul hoiturilor.

şi mai trebuie să înţelegem

toţi, fără excepţie

că în mijlocul lumii mă aflu eu,

care zgârâii pereţii albi şi netezi

în căutarea EI,

a fiarei care m-a lasat imponderabil

în abisul acesta lăptos.

Te-am rugat

te-am rugat,
cu genunchi la pământ
şi cu pământ până la piept şi bărbie,
satana mea fericită,
ca´ntr-o căinţă de sfârşit de lume...
te-am rugat
să nu te mişti din icoană
să-mi sperii fluturii din stomac;
să nu alungi vreun mister,
să nu zădărăşti
al noastrei nebunii nerost
cu miros de uitare.

Dimineaţă

Să îţi sărut picioarele calde,
să mă alint cu părul tău,
să mă scald în udul tău,
să-ţi desenez dorinţa pe piept,
să-ţi muşc vârfurile şi adâncurile,
să-ţi miros pielea;
să topim zăpezi între buze
şi vremuri între trupuri,
să dăm hainelor vacanţă
şi grabei chimicalele noastre,
de tânără, să moară fată bătrână ;
iar uitarea să o facem odaie
unde să aruncăm zădărnicia zilei.

Să-ţi deschizi ochii larg,
înghiţind penumbra zorilor
şi să îmi spui că mă doreşti,
atingându-mă cu degetele tale
care toată noaptea au cântat
pe clapele de cristal ale nesfârşitului.

Să nu te mire

Dorinţa taie ca un cuţit,
gândul taie, ca un cuţit, şi el.
Îmi lipseşte vremea când totul muşca
pentru că muşca cu gura ta,
cu aceeaşi gură cu care mă sărutai -
nimic rece, străin şi tăios
între sufletele noastre;
niciun Timp, nicio Vreme,
nici o decizie pripită
de a cumpăra destinului indulgenţe.

Dacă ai să mă arunci
la un coş de gunoi,
ca acelea în care se aruncă
copiii neaşteptaţi,
să nu te mire că am să ridic capul
şi, ca un limax urâcios,
mă voi scurge după tine,
cerşind viaţă-n trupul tău.

Ridică-te pe vârfuri

Ridică-te puţin pe vârfuri,
cât să-ţi văd ochii
peste marginea mării.

Stai, te rog, aşa,
ca într-o fotografie de perete,
cât să te cuprind
cu nevoia de a te avea;
un infinit, o secundă -
atât să rămâi nemişcată.

Suflă valurile spre plajă, unde
pescăruşii îşi iau în cioc,
ca şi mine, nesaţul;
unde trupurile arse
deja nu mai au loc
în privirea nimănui.

Pune peste dorinţa de ţărm
a marinarilor, farmecul tău
şi ai să-i vezi
cutreierând la nesfârşit
pe mare.
Zâmbeşte velelor
şi ai să vezi mii de vapoare
ieşind din port pe veci
pentru a face vama mântuirii
în ochii tăi.

Legendă

Pereţi, pereţi şi nici un colţ,

şi nici un zâmbet după var.

Abia o pulpă-n temelie

şi-o buză frântă, sus, în grindă.

Jertfa-i zidită sfărâmată,

dar zidul e intreg...

Şi stă să cadă o bucată

de inimă, dintr-un ungher.

Nisip, nisip, nimic de-atins;

de mângâiat, şi mai puţin.

Sunt zgâriat de orice fir,

de orice relief în var.

Pulpa se zbate încă-n chin,

ar vrea să iasă, să păşească,

dar talpa-i prinsă în mortar,

şi coapsa sângerează alb,

... iar buza are gust amar.

Beton, beton, totul e gri,

subtil de rece şi murdar:

albastru pervertit în jar

de plâns zadarnic şi de frig.

sursă foto: www.imageemotions.blogspot.com

În părul tău

În părul tău se opresc toate dorinţele;
nici infinitul n-a îndrăznit mai sus de creştet.
Şoapte groase se ascund în el şi putrezesc acolo,
lăsând mireasma de etern.

Când aduc buzele spre linul firelor tale,
mă trezeşte şi mă culcă
o senzaţie de neant
cu pat de flori în adâncimea sa,
un rost de a fi acolo unde
nimic nu este încă şi nimeni, decât eu,
nu poate fi.

E o mirare şi o dumirire, un pendul
între focoasele nucleare ale acestor
două creaturi mereu mişcătoare,
proaste de cât se caută şi se găsesc.

Păsări care au văzut mai sus de soare
şi-ar căuta dumnezeul aici,
dacă ar şti ce tăinuieşti
în părul tău.

Reverenţă

Orice zâmbet,
în faţa plenitudinii tale,
ar muri împietrit;
desăvârşit căci te-a cunoscut
şi a căpătat aşa rostul lui.

Orice culoare
ar trece pe rând
prin toate culorile,
fără orgoliu,
în valuri de emoţie,
de sudoare ce pictează icoane,
în ape limpezi,
pe pietre reci,
dar vii,
bucuroase că ţi-au aflat
talpa dulce, pregetoasă.

Cum era?

Când mă loveam adânc

de tâmplele tale

cu tâmplele mele ude;

Cu buzele noastre crude,

când ne stropeam cu amor…

Cu tristul nostru gând

al iminentei despărţiri

când ne alintam...

Cum era?

Îţi aminteşti cum era?

Ne întorceam pe-o parte

şi pe alta,

în zvârcoliri superbe,

pentru o dimineaţă

plină de amintiri

plăpânde,

plină de vise-nfundate,

de gândul acela crud

în care ne iubeam năuci.

De camera plină de fum,

de sufletul tău de parfum

pe care îl luam cu mine acasă

şi-l ascundeam

în şerveţele ude

pe care le-aş fi păstrat şi acum,

dacă mi-aş fi dorit amintirea aceea

mai mult decât pe tine…

Unire istorică

Dacă ai aduce ochii tăi

deasupra lacrimilor mele,

ce frumos ar fi!

Cu aşa împreunare,

am ademeni toţi zeii

de pază la fericirea noastră.

Zâmbetului acesta,

cu taină de răstignire,

toţi s-ar închina.

În semnul acesta crezând,

lumea s-ar întoarce subit

la cele mai negre ere,

cu puterea să le schimbe

în frumuseţi depline.

Locul în care plâng

Iubito, în locul în care plâng

e prea mult zgomot;

mulţi zbiară şi mă acoperă.

Numai tânguirea mea

adie spre un folos.

Lumea în care plâng

e a jertfelor oarbe,

a lacrimilor de teatru,

a râsului de-a plânselea.

Lumea în care plâng

e condusă de zei

aleşi democratic,

schimbaţi prin scrutinul mediocrităţii

odată la un timp,

un timp nefericit de inutil.

Iubito, plânsul meu te caută,

iar tu ai fi un zeu

perfect pentru lumea asta,

dacă ar fi numai lumea mea.

Cod de furtună

Câteva sarcini suprapuse scânteiază.

Incandescent, încă vibrează

arcul tăinuirii noastre.

Particule încărcate s-au strâns

ca nişte lacrimi, în Albastru.

E prea plin, prea copt, prea tare

să mai rabde.

Mirosul tău de ud e încă aici,

ca înaintea unei ploi de vară.

Dar va fi mai mult de atât -

o descărcare

prin paratrăsnete şi canale,

prin cotloane şi galerii înfundate;

pe care le ţineam deschise

numai când noi doi

umpleam norii cu ploi.

Zâmbetul tău e fugit

Ce mult am plâns că n-am găsit,

acolo unde îl lăsasem,

zâmbetul furat de la tine.

În năstruşnicia lui, a părăsit ascunzătoarea

şi a zburdat spre alţi ochi nepricepuţi,

sau nu ştiu unde mi l-a ispitit Destinul.

I-am făcut pat din speranţă şi pernă din dor

cu gândul că o să se întoarcă,

că am să-l regăsesc.

Şi dacă am să-l prind, din întâmplare,

sau am să-l surprind ca pe un copil obraznic,

am să-l pedepsesc aruncându-i priviri adânci, flămânde.

Aşa ştie el să se potolească şi să fie cuminte.

Cioburi vii

Am călcat pe cioburi vii,

căci n-a strâns nimeni

mizeria aceea dulce.

Și așa, iubito,

m-am tăiat în talpa

din care îmi sugeai destinul.

Și acum mai şchiopătez îndărătnic,

nervos, pierdut de mine,

stors de negăsirea ta,

ca un mort îndrăgostit de viaţă.

Anamneză diafană

Tot ce am trăit împreună

este o imperfecţiune a timpului,

o dilatare amorfă.

O înjurătură a frumosului

care a supărat zeii ce-l stăpâneau.

O dimineaţă în care nu ai timp să-ţi bei cafeaua,

dar să iubeşti ai;

un vis schimbat pe un cec în alb

de valoarea unei frunze de toamnă.

Tot ce am trăit a fost un hotel părăsit –

până să-l umplem noi -

de ceea ce-i era hărăzit.

Tot ce am trăit a fost o ţinere de mână

de la milioane de mile distanţă,

poate din universuri diferite

legate printr-o gaură neagră.

Tot ce am trăit:

o grabă a tuturor simţurilor

acestui pâmânt.

Un miros divin de nimic,

un prilej de a respira în spaţiul cosmic,

unde alţii ar muri, dacă ar încerca.

O muzică cu care m-am trezit într-o dimineaţă,

o fredonam neştiutor

şi mi s-a cântat frumos, abia mult după aceea;

iar acum, acest ta-ra-rim-tim-tam

nu-mi mai dă pace.

Nu-mi mai dă pace!

Necruţătoarea speranţă

În momente ca acestea,

în care te-aş striga,

dar ştiu că nu mă auzi,

este ca şi cum cerul

m-ar pedepsi

cu toate păsările lui gălăgioase.

Şi când ştiu cât de în zadar

este să mai tânjesc la sânul tău verde,

e ca şi cum toate apele ar seca,

iar mie mi-ar fi cumplit de sete.

Dacă mă mai gândesc

cât m-ar bucura

numai să-ţi sărut un deget al piciorului,

înnebunesc. E ca şi cum,

copil fiind, mama m-ar minţi

că mă duce la casa lui Moş Crăciun.

Precum nimic

Nu este talpă atât de mare,

să calce pe amintitri ca pe frunze

şi nici atât de grea, să le strivească

ca pe merele putrede.

Nu suflă vânt atât de iute,

încât să arunce,

ca de pe puntea unui vas în furtună,

gândurile mele în altă parte,

ca să nu te mai ajungă.

Nu sunt ochi în cer

care să fulgere cum fulgeră ai tăi,

să aprindă inimi şi vise,

suflete, şi să le ardă de-a-ntregul.

Nici dimineaţa nu are

pleoape mai fragede ca ale tale,

salivă mai dulce în rouă,

fire de iarbă mai vii decât părul tău.

Asta eşti tu

Imaginarul crunt...

Lupta pe pământ

pentru cele cereşti,

asta esti tu.

Talpă de icoană,

mâna de mamă

ce-mi mângâie lacrimile,

asta eşti tu.

Vis prea visat,

zeu prea-ntrupat

ce-mi umblă prin somn,

asta esti tu.

Folk You 2009

Versuri: Eu şi Ana

Compoziţie muzicală şi interpretare: Ana